GRAVITY

Orice intamplare din filmul asta (luata izolat) ar reprezenta o catastrofa in sine, dar americanii au zis: Nu, tata, le punem pe toate gramada si facem un ghiveci de situatii extreme din care protagonista (I hate your guts, Sandra!) iese in ultimul moment. Asta zicand, sa purcedem la povestitul epopeii.

Doi cetateni (al treilea moare la inceput, deci nu se pune) surubaresc ceva pe la Statia Spatiala Internationala. Comandantul George Clooney si mission expert Sandra Bullock (deci, ma lasi?). Cand colo, ce sa vezi? Rusii dau sa bubuie cu o racheta un satelit invechit de pe orbita si, trantind dramatic mucii in fasole, il imprastie pe ala intr-un milion de bucati care se deplaseaza pe orbita cu un milion de kilometri pe ora. Ma rog, cat de mare e spatiul ala care inconjoara pamantul, gunoiul spatial trece - culmea! - chiar printre aia care mestereau la schimbarea unei placi prinse cu patru suruburi pe Statia amintita. Cert e ca ii imprastie pe astia, in afara de unul (al treilea), caruia ii gaureste scafarlia. Raman doi: George si Sandra care e aruncata ceva mai incolo, la limita distantei de comunicare radio. George, imbracat cu un rucsac de-ala cu basini, pleaca - fas, fas - dupa ea. O prinde exact cand trebuie, clanc carabina pe ea, si, fas, fas, hai spre Statia Internationala. Acolo trebuie sa gaseasca modulele Soyuz de aterizare. Apropiindu-se de Statie, stupoare: situatia modulelor e urmatoarea: unul s-a perdut si unul s-a farmat. Ala farmat avea parasuta deschisa (deci nu mai putea fi utilizat in conditii de siguranta si confort pentru aterizare). Sandra e - vai! - cu oxigenul la limita (sub 2%, ma-ntelegi). Evident, rateaza jonctiunea cu Statia, se dau putin cu capul de alea p-acolo, iar Sandra isi prinde un picior in suspantele parasutei. Dar nu de tot. La fel de evident, agatarea nu-i poate tine pe amandoi, iar George executa fumatul si altruistul ''cut the rope'', disparand in spatiu pentru ceea ce urma sa fie recordul de space walk all time ever.
Actul doi: Unu si cu unu, dar fara cel din urma, fac unu. Sandra ramane singura, prestand ceea ce lui Tom Hanks i-a iesit de minune (ajutat, desigur si de gravitatie) in Naufragiatul: adica un one man show.
Cu chiu cu vai ajunge la chepengul statiei, intra intr-insa, trece pe langa un inceput de incendiu, pe care nu-l vede, ca numai la asta nu-i sta capul, si hop in Soyuzul inadecvat pentru aterizare. Bineinteles ca magaoaia de Statie sta si ea sa bubuie, asa ca Sandra se decupleaza elegant cu cateva secunde inainte de catastrofa.
Actul trei: in Soyuz e cald si bine, dar afara - nu chiar asa de bine. Hai spre Statia Chinezeasca - are acelasi tip de module, pentru acelasi tip de activitati. Nu pleaca bine ca se termina combustibilul, moment de mare incarcatura emotionala, in care eroina cedeaza psihic, stinge lumina si se culca visad la loc linistit, cu verdeata si flori la cap. Ca prin vis (de fapt, chiar in vis), se deschide chepengul si intra George, zgribulit, dar vesel si cu chef de baut. Jap-jap! Doua palme figurative o trezesc pe tanara astronauta din visare. Pune tinta de pe geamul Soyuzului pe pata de lumina care intruchipeaza Statia Chinezeasca, urmatorul mijloc de transport, si slobozeste un jet (singurul ramas), care o proiecteaza, in lipsa frecarii, spre destinatie. Ajunsa aproape de chinezarie, se imbraca, isi ia un extinctor la subrat si iese pe geam, abandonand Soyuzul devenit inutil. Fas, fas din extinctor, busind si trantind tot ce prindea in cale, urca la bordul Statiei care, nu-i asa? incepuse deja un frumos dar intens proces de dezintegrare. Intra in modulul de aterizare, toate butoanele in Chineza! Wtf, apasam si noi pe toate, pana iese ce trebuie. Unul rosu, unul verde, unul galben si bang! se desprinde si cade vertiginos spre pamant. Merge si parasuta, cade intr-un lac unde e cat pe-aci sa se inece din cauza unei vestimentatii necorespunzatoare, de care se descotoroseste la timp pentru a pupa namolul malurilor si a se ridica anevoie, cu mainile spre cerul din care venise.
Ptiu, drace! Proasta treaba... Mie nu mi-a placut.

CHETERLOVE

Din spuma coamei sale

S-a nascut nesperanta,

Iar din pieptul sau deschis

A iesit fum verde-ochi.

A fornait pe nasul sau

Necaz si nevoie.

A rascolit cu copitele sale

Colb inutil, ciobit.

Crupa sa a transpirat

Alb-orb,

Genunchiul sau s-a indoit

Peste cuvinte si virgule.

Coada sa a fluturat

Rosu-maiastru.

Iar scheletul sau s-a topit

Neatent, trecator, violet.

Piranha (2004)

Desigur, as fi putut intinde mana
sa desenez o umbra naiva
pe albul fetei tale,
dar tacerea ta ar fi izbit
gestul meu, proiectandu-l
pe miile de caramizi pe care,
la randu-i, chipul tau se proiecta.

Desigur, ai fi putut inchide
verdele ochilor ce-ti brazdau
laptele chipului, sau
ai fi putut deschide
rosul buzelor ce se arcuiau
peste tacere.

Am preferat amandoi violetul neutru
al unui schimb de cuvinte.
Acelea oglindeau dorinte sau nedorinte,
ale mele sau ale tale.

Dintr-o piatra de la piciorul meu
s-a nascut amiaza care,
nepasatoare, ne-a despartit,
surda la urletul meu,
si la tacerea ta.

Vis

La terasa din parc,
Fata tanara isi taraste papucii de pai
Pe aleea care duce la masa mea.
Imi aduce o limonada cu gheata
Si imi ofera degetul ei ca sa amestec in pahar.
Apoi pleaca...

Il iau, multumindu-i printr-o
Usoara inclinare a nasului.
Amestec limonada si apoi mi-l var in ureche,
Ca sa ma scarpin.

El imi sopteste tot felul de chestii
Fara perdea, apoi incepe sa ma gadile
in ureche.

O chem pe fata si ii dau degetul inapoi.
Ea il ia si il pune langa celelalte patru,
la mana.

Se aseaza pe genunchii mei, soptind
Aceleasi chestii...
O gonesc cu o usoara palma pe fund.
Ea se estompeaza, apoi dispare ca un fum...

Ma trezesc cu un deget in ureche
Si cu o mana pe fund.

Carpati de Sfantu Gheorghe

Prin 96-97, vara, cald rau. Umblam prin centru si n-aveam bricheta. La o terasa, pe langa prefectura, vreo cinci rockeri la o masa, beau bere. Ma duc la ei: "N-aveti un foc?". Vazusem bricheta pe masa, da' asa se zice, nu te duci la om sa-i iei bricheta din fata. Unul dintre ei, cu o ditamai claie de par, imi intinde un Zippo, original.La 17 ani, un Zippo original era o chestie la care puteam doar sa visez. Iau bricheta, scot o tigara si o aprind, tragand primele dou fumuri cu gustul ala de cherosen, specific brichetelor Zippo originale si nu numai.
...
Bausem deja o vodca si, pe caldura aia, o vodca imi afecta grav echilibrul, dar imi dadea un chef de vorba teribil. Zic: "Pot sa ma asez cu voi?". Unul din ei zice:"Stai, ba, jos.". Vine chelnerita, comand o vodca, si intru in vorba cu astia. Mi-au zis cum ii cheama, dar nu am retinut. Cand ma imbat, imi palce doar sa ma aud vorbind, nu prea ma intereseaza ce spun altii. Ma uit pe masa, patru pachete de Marlboro lung rosu. "Ba", zic,"ce dracu' fumati prostii d'astea. Stati ca va dau io ceva ca lumea. Carpati de Sfantu Gheorghe." In ierarhia Carpatilor, alea de Sfantu Gheorghe ocupau un detasat loc unu, urmate la mare distanta de alea de Timisoara. Ramnicu Sarat erau cele mai imputite. Rockerii se uita unul la altul, zambind (erau cu cel putin 20 de ani mai batrani ca mine, dar cand ma imbat, diferentele astea nu ma impresioneaza). Patru dintre ei iau tigara, al cincilea zice: "Ba, io m-am lasat de fumat ca am avut TBC". Zic: "Lasa-l dracu' de TBC" (habar n-aveam ce-i ala) "daca l-ai avut, inseamna ca nu-l mai ai". "Corect", zice asta, "da'ncoa o tigara. De unde le ai?". "Ba", zic, "ati fost vreodata in Ploiesti? E in centru un magazin, Omnia ii zice. In fata lui e un pasaj pe sub bulevard. E acolo un butic unde gasesti d'astea la orice ora. Am luat si io vreo zece pachete.". Ala cu claia zice: "Da-l dracu' de Ploiesti, ca e departe. Ia zi, ce faci diseara?". "Ma duc la un concert, aci in fata prefecturii. Vin unii, niste rockeri. Dup'aia o intind inspre mare.". Eu aveam parul lung, bocanci, blugi jegosi si ma consideram rocker, dar nu prea ii stiam pe astia din Romania. "Voi nu mergeti la mare?". Cand ma imbat, am tendinta sa conving lumea sa mearga unde ma duc eu. "Unde, ma , la mare?". "La Costinesti, la cort, unde dracu' sa ma duc? Hai, ba, megeti?". Erau de-a dreptul amuzati de dezinvoltura mea. "Mergem, ma, da avem si noi putina treaba in seara asta."."Bine, ma", zic, "ne vedem la tren la noapte". "Lasa, ca te luam noi, ca suntem cu masina.". "Bine, frate, hai ca io o intind". "Ba", zice ala cu claia de par, "tu stii cine sunt io?". "Stiu, ba, nu mi-ai zis adineauri cum te cheama? Catalin, sau cam asa ceva.". "P'acolo", zice asta, "hai ca te-am pupat. Ne vedem pe la 4?"."Ihi", raspund, golind paharul din fata mea. "Va las pachetul asta, sa fumati si voi ca oamenii".
...
Seara, la concert, canta unii, Holograf, dupa care intra alta formatie pe scena. "Hait", zic, "asta e ala, cum il cheama?". Era ala cu claia de par. Apuca microfonul si racneste: "Buna seara, prieteni!".
Problema e ca atunci cand ma imbat, am tendinta sa fabulez si sa imi inchipui chestii care nu se intampla. Altfel, bricheta Zippo era chiar originala, tigarile erau chiar Marlboro, iar eu chiar i-am cerut un foc lui Cristi Minculescu si chiar nu stiam cine e cand am facut asta.

Nabisa

Apare de nicaieri. Tanara, mladioasa, unduioasa, parfumata, sterilizata in alambicul interior cu meandre si ace de par.
Nici nu stii de unde sa o iei. Pare mai degraba o idee vaga, o senzatie. Virgina, proaspata, viguroasa, lenesa. Iti da fiori pe sira spinarii si un usor tremurat de picioare.
Te temi de reactia prietenilor si cunoscutilor, dar si de ce vor spune strainii din jurul tau. Poate ca fiecare, in sinea lui, o va revendica pentru el si va fi incercat de aceleasi sentimente, dezbracandu-te pe tine de posesia ei, smulgandu-ti brusc dreptul de proprietate.
Ea e ca toate cele dinaintea ei, in fond, dar niciodata nu va mai fi una ca ea. Desi, de fiecare data iti spui acelasi lucru...
Ai vrea sa o tii ascunsa, numai pentru tine, dar ea tanjeste dupa libertatea aerului proaspat si te forteaza sa o scoti in lume si, de multe ori, scapa un tipat cand se intampla asta. Uneori te poate face sa te simti usor jenat de exprimarea ei, dar cu cat e mai guraliva, cu atat iti este mai draga.
Te desparti de ea cu un mic sentiment de culpabilitate, dar te linisteste gandul efemeritatii existentei ei sipide si ideea ca va fuziona cu surorile ei, devenind o parte infinit mica din absolut.
Maine, sau poate chiar astazi, vei cunoaste o alta, apoi altele si altele, caci e un fapt dovedit ca ele se nasc de cel putin trei ori pe zi in viata noastra.
Si veti fi impreuna, literalmente, pana cand moartea va va desparti, nu inainte de o ultima, eliberatoare, izbavitoare...

De ce?

Daca Dali a tinut o conferinta de doua ore in latina, desi nu cunostea limba (inventa cuvinte), fiindca asa a vrut el, de ce nu mi-as face si eu blog?